[C] Autoportret cu palimpsest, Ana Blandiana

În Balada doamnelor de altă dată (Ballade des dames du temps jadis), François Villon căuta bucuria de odinioară, ţărmul fericit spre care îşi lua zborul emoţia unei inimi timide… o frumuseţe a unei simplităţi temporale fără lacune în spirit, cu o multitudine de zâmbete…

Mais où sont les neiges d’antan?

Timpul de altă dată, acel timp pe care îl înăbuşim în suflet şi la care din când în când revenim: copilăria… cu sublimul ei, chiar cu naivitatea ei… primele zile însorite ale primăverii când căutam printre ultimele urme de zăpadă primii ghiocei…  nopţile de vară cu bolta înstelată în care admiram strălucirea lunii… bucuria reîntâlnirii unei persoane foarte dragi… sărbătorile de iarnă cu mireasma lor specială… sau serile când ascultam poveştile bunicului… [...] Suntem trecut, prezent, viitor… şi chiar dacă, de multe ori, ne ascundem în spatele unor fraze complicate, uneori căutăm simplitatea… şi tocmai această ingenuitate am regăsit-o într-un Autoportret cu palimpsest, conturat cu eleganţă de Ana Blandiana.

De ce a preferat autoarea să-şi nuanţeze autoportretul cu palimpsest, dacă în prima pagină îşi exprimă spaima în faţa acestei monstruoase vocabule (Da, cuvântul palimpsest este unul dintre cele mai triste din dicţionarul, inepuizabil în tristeţe, al istoriei, dar – chiar dacă ar fi avut cum să-l bănuiască – anticii, sunt convinsă, ar fi continuat să scrie, aşa cum, înconjuraţi de pericolele sfârşitului de mileniu, continuăm şi noi să o facem.)? Răspunsul este evident – autoportretul s-a construit pe un pergament deosebit, respectiv individualitatea protagonistei, de pe care s-a şters grafia iniţială pentru a se putea reutiliza, ceea ce înseamnă că autocaracterizarea se transformă într-un proces de anamneză. O rememorare a momentelor speciale, frumoase, stranii, neliniştite ale vieţii… pentru că fiecare dintre noi este în primul rând trecut… nu ne putem fiinţa fără reminiscenţele intrinseci la care au contribuit toate experienţele, tatonările şi stările noastre de odinioară…

Mai mult decât atât, scriitoarea ne îndeamnă: Să priveşti totul – trecutul şi chiar viitorul – ca pe un trecut, în care nimic nu se poate schimba şi care are farmecul plin de nostalgie al lucrurilor imuabile; sau să priveşti totul – prezentul şi chiar trecutul – ca pe un viitor, cu sentimentul imprevizibilului şi nesiguranţei ce însoţesc întotdeauna faptele care nu numai că nu s-au întâmplat, dar nici nu se ştie dacă se vor întâmpla vreodată; sau să priveşti totul – trecutul şi viitorul – ca pe un prezent, cu sentimentul futilităţii absolute, cu lăcomia îngustării clipei absolut ireversibile, neînstare să se transforme în nimic… – trei modalităţi de a exista în lume, poate chiar trei lumi existând paralel şi opunându-se una alteia, deşi elementele care le formează sunt aceleaşi şi întâmplările prin care trec neschimbate.

Fiindcă nu şi-a permis niciodată să se joace cu vorbele şi pentru că a visat întotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome şi distincte, Ana Blandiana a înţeles devreme că a fi scriitor nu înseamnă doar a scrie, scriitorul fiind persoana care se exprimă cu ajutorul scrisului, scrisul care devine o nevoie vitală în cadrul căreia obligaţia de a se exprima determină simultan obligaţia de a exista pentru a fi exprimat. Şi am descoperit o personalitate interesantă tocmai prin simplitatea gândurilor, a trăirilor, a experienţelor cotidiene, o scriitoare care nu a jonglat cu termenii, de dragul unor eseuri elaborioase, perfecte din punct de vedere stilistic, o scriitoare pentru care propria existenţă este sinonimă cu arta de a scrie.

M-au încântat paginile despre soarele clipei de acum, despre talentul de a trăi (este asemenea tuturor talentelor, un dat nativ care poate fi cultivat, care poate fi favorizat sau interzis de condiţiile mediului), despre un TE IUBESC! întipărit cu tălpile prin troienele până la genunchi, în faţa unui hotel studenţesc american (ceea ce sublinia importanţa unei revelaţii – că totu-i iubire), despre bucuria de a scrie, de încercare de a înţelege poezia (care se află într-un oarecare impas – să exprimi puţin, pentru a sugera enorm; să spui şi mai puţin, pentru a sugera şi mai mult; să nu mai spui nimic pentru a subînţelege totul – iată treptele unei apoteoze pe cât de ideale, pe atât de imposibilă… pentru că Ana Blandiana a visat o poezie simplă, eliptică, aproape schematică, având farmecul desenelor făcute de copii în faţa cărora nu eşti niciodată sigur dacă nu cumva schema este chiar esenţa) etc.

Fantezia cu solstiţiul de iarnă m-a îndemnat la visare, la schiţarea unei lumi strălucitoare, clare, în care nimic să nu poată fi luat drept altceva decât este şi în care să-şi aibă frumuseţea ei limpede, firească, de neconfundat, o eternitate splendidă a unei reverii inexprimabile… Plimbarea printre mărturii ale istoriei omenirii, pe banalele bulevarde ale celei mai trecătoare dintre Rome sau momentul de meditaţie de pe o bucată de stâncă azvârlită romantic în mare sunt alte linii ale unui autoportret care, treptat, s-a metamorfozat în autorevelare…

Ar fi foarte multe alte aspecte de adăugat despre/din volumul Anei Blandiana, însă mă opresc aici… îmi rămâne umila speranţă ca fiecare cititor care va descoperi Autoportretul cu palimpsest va continua rândurile de mai sus… pentru că fiecare lector percepe o operă prin obiectivitatea propriei individualităţi…

Şi ca un Post-Scriptum al unor sentimente… alătur acestei portretizări câteva rânduri ce poartă semnătura Anei Blandiana:

Corabia cu poeţi

Poeţii cred că e o corabie
Şi se îmbarcă.

Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi
Înaintând pe valurile timpului

Fără să-şi clatine catargul
Şi fără să aibă nevoie ca să mişte din loc
(Pentru că timpul se mişcă
În jurul ei tot mai repede).

Poeţii aşteaptă, şi refuză să doarmă,
Refuză să moară,
Ca să nu piardă clipa din urmă
Când corabia se va desprinde de ţărm -

Dar ce e nemurirea dacă nu
Chiar această corabie de piatră,
Aşteptând cu încăpăţânare ceva
Ce nu se va întâmpla niciodată?

Epilog

… pentru că poezia este însăşi viaţa, e umbra şi lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planetele lui în cer (Tudor Arghezi)… sau supunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… poezia este parte din acel timp, de odinioară, al (re)căutării sinelui… al simplităţii care caută să desluşească enigmele complexităţii…

Autor: Doris Amalia Cojocariu

Dacă ți-a plăcut acest articol îți recomandăm și următoarele:

1. [C] Călătorul și umbra sa, Friedrich Nietzsche
2. [C] Oglinzile, Petru Creția
3. [C] Zări și etape, Lucian Blaga
4. [C] Despre limită, Gabriel Liiceanu
5. [C] Despre îngeri, Andrei Pleșu