[C] Declarație de Iubire, Gabriel Liiceanu

Declarație de Iubire, Gabriel Liiceanu

Declaraţie de iubire sau cartea născută dintr-o idee simplă: fiecare persoană îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de oamenii pe care fiinţa reuşeşte să le preia în propriile limite şi pe care i-a iubit fără nicio umbră şi împotriva cărora spiritul critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios…

Veţi spune: O altă carte despre iubire? Ce s-ar mai putea scrie despre iubire? Da, este perfect adevărat, despre iubire s-a scris mult şi se va mai scrie… despre iubire s-a comentat mult şi se va mai comenta… Despre iubire… poate chiar o simţim… o trăim… poate chiar ne fiinţăm prin ea… sau… poate ni se pare o noţiune mult prea abstractă pentru fi înţeleasă… Cert este… că ea… există… sub diferite forme… nuanţe… îngrădiri… percepţii… simţiri…

Gabriel Liiceanu, în stilul său inconfundabil, alege să vorbească despre iubire altfel… declaraţia sa fiind un exerciţiu de admiraţie faţă de mentorii săi, de prietenii săi, faţă de cei care au contribuit cumva la alcătuirea edificiului său afectiv… Aceşti oameni, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă, reprezintă chiar liantul cu existenţa… fără ei… fără oamenii care merită atenţia şi stima noastră, ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă… Aşa cum afirmă şi autorul, despre aceşti oameni este vorba în carte, respectiv despre Sebastian (mon frère) sau Cioran (pe care Liiceanu l-a păstrat în memorie cu un râs care îi lumina faţa, un râs care dădea tonul şi care te îndemna să te contaminezi de bucuria lui), despre Noica (sau posibilul început al istoriei filozofiei româneşti), despre profesorul de neuitat Henry Wald sau despre Monica şi Virgil Ierunca (care au pătruns în constelaţia sa umană mai întâi ca o voce), despre Andrei Pleşu (caracterizat ca un seducător de profesie) sau despre Horia Bernea (care le reproşa lui Liiceanu şi lui Pleşu absenţa comunicării dintre ei). De asemenea apar în carte şi anonimi (ceea ce conotează şi gradul de generalitate al confesiunilor), oameni îngropaţi în gropile comune ale istoriei şi pe care numai iubirea, ca revers al urii care i-a împins acolo, îi readuce în amintirea noastră…

O carte despre prietenie, despre frumuseţea de a empatiza, de a învăţa de la cel apropiat, de la cel care într-o oarecare măsură contribuie la construirea propriei personalităţi… o carte care îşi are premisa dinăuntrul fiinţei autorului… Suntem cu adevărat din clipa în care putem face recurs la un trecut, adică din clipa în care începem să fim prin raport cu ceea ce am fost… Această raportare la ce-am fost se identifică şi cu ideea de edificare a unei personalităţi, a unei individualităţi… Gabriel Liiceanu a preluat de la fiecare persoană demnă de admiraţia sa… câte ceva.. o fărâmă de candoare, o fărâmă de geniu etc… însă pe toate acestea le-a trecut prin filtrul propriei personalităţi pentru că edificiul afectiv se constituie prin preluarea în limitele propriului proiect sau a simulacrului de proiect a unor nuanţe din proiecte străine…

La sfârşitul Declaraţiei de iubire apare dansul cu o carte ca o splendidă metaforă a pătrunderii spiritului în lume… de aici miracolul cărţilor: cum pot ele, cu inaparenţa lor, să ne mute din locul în care suntem? Autorii, sunt în concepţia lui Liiceanu, agenţii cei mai secreţi ai lumii: nu e limpede nici cum acţionează ei, nici asupra cui, nici ce rezultate dau. [...] Sigur este doar că, ascunşi de ochii lumii sau uitaţi, ei lucrează pe termen lung. Cărţile sunt personificate, sunt sfioase, nu vin niciodată spre cititor, nu sunt inoportune, ele doar aşteaptă… Comparaţia cu scena balului din Război şi pace este sublimă… în momentul în care cartea este deschisă… dansul poate începe… dans cu o carte… Astfel, decodarea mesajului cărţii este asemenea plutirii în vals… un dans de o eleganţă desăvârşită… o artă care înnobilează spiritul… Mai mult decât atât, Gabriel Liiceanu ne îndeamnă să vorbim despre carte ca despre o fiinţă vie. Altminteri cum ai putea-o iubi? În fond, gândiţi-vă ce se întâmplă cu toate cărţile: le dorim, le avem, ne bucurăm de ele, ne plictisesc, le părăsim, le regăsim, ne pierdem în ele, le îngropăm numele în adâncul nostru, dacă e nevoie, îl uităm. Nu aşa arată toate iubirile noastre?

Cu alte cuvinte, Gabriel Liiceanu prin acest epilog propune un exerciţiu de meditaţie… dincolo de Internet-ul cel de toate zilele… «ce înseamnătate au pentru noi cărţile?». Devin cărţile desuete sau vor renaşte întotdeauna din propria cenuşă?

Sunt cărţile ca iubirile noastre: le uităm, le abandonăm sau din când în când ne reîntoarcem la ele? Sau… pot fi cărţile ca marile noastre iubiri, cele pe care nu le uităm niciodată, acele iubiri angelice, acele iubiri pe care nu ni le putem explica? Sau… pot fi cărţile ca iubirile care nu s-au putut împlini din teama asumării unor riscuri, unor provocări… iubiri care s-au stins înainte de a străluci, care s-au disipat în propria himeră? Sau… pot fi cărţile ca iubirile care se nasc din iluzii, din ambiţii, din orgolii? Sau… pot fi cărţile ca dragostea la prima vedere… respectiv la prima lectură?

P.S. Vă propun să vă amintiţi de vechile iubiri… sau… poate descoperiţi acum una nouă… poate chiar Declaraţie de iubire de Gabriel Liiceanu…

Autor: Doris Amalia Cojocariu

Dacă ți-a plăcut acest articol îți recomandăm și următoarele:

1. [C] Tess D’Urberville, Thomas Hardy