[C] Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică, Marguerite Yourcenar
Sunt rânduri care, deși sunt apăsate, înnegrite pe o coală albă, pe fila unui roman sau pe un pergament, sunt totuși rânduri șterse care se împregnează în obscuritatea anonimatului. Alte rânduri, prin fastul și eleganța ideilor desenate de un condei impunător, reușesc să echivaleze într-un plan paralel, orice urmă de neputință cu impulsul de a triumfa, dincolo de scepticism și ignoranță. Și într-un final, există și acele rânduri, frânturi de gânduri, ciobite de o luptă interioară, o luptă în care zădărnicia este fondul muzical pe care, notă cu notă, personajul principal se confesează, iar intimitatea ni se dezvăluie ușor, treptat, sub o altă mască…o mască ale căror contururi, doar la final, și poate pentru unii, nici măcar atunci, se vor defini!
Marguerite Yourcenar plasează acest roman de o întindere relativ mică, în ultima categorie, și reușește, femeie fiind, să atingă și să modeleze un subiect delicat, pentru încă mulți dintre noi. Se dezbracă de orice amprentă feminină care ar putea periclita această poveste, dar se îmbracă și păstrează o undă de simplitate în a se destăinui în numele unui bărbat, apăsat de zbuciumul delirant al indeciziei de a iubi, ceea ce, majoritatea ar cataloga ca fiind interzis, imoral.
Prin intermediul unei scrisori adresate soției, Alexis mărturisește că întreaga lui viață a constituit o suită de încercări de a se suprima de la această pornire. Încă din tinerețe, și până în prezent…secvențele derulate prezintă la început o naivitate specifică copilăriei, ulterior, odată cu trecerea anilor, devine din ce în ce mai conștient de faptul că nu se poate împotrivi unui destin care, ajuns la maturitate, se consumă sub toate aspectele. Faptul că se căsătorește cu Monique, care dă naștere unui băiat, sunt pur și simplu întâmplări, și îmi permit ca în acest caz să folosesc un astfel de cuvânt prin intermediul căruia pomenesc de o femeie cu care un bărbat își împărtășește părți decupate din viață, de un copil care ia naștere în urma unei iubiri deghizate într-un paravan menit să ascundă un caracter, un suflet chinuit de lupta morală care se mistuie în interiorul acestuia.
Marguerite Yourcenar inserează în paginile creației sale, gânduri care reflectă ambiguitatea trupului, acest trup care, inițial este doar un prizonier supus la executarea unor munci silnice, după care se eliberează și se dezlănțuie ca un acord nebunesc care se înalță la cer, spre libertate. În această libertate, trupul devine mult mai mult decât o simplă siluetă proiectată ca o umbră lipsită de culoare, de viață, de tremur; devine cel care alege, decide și se pierde, delicat, în sublimul altui trup: „Până la ceasul ei, al dragostei, trupul ne servește doar pentru a trăi. După aceea, simțim că trupul are existența lui proprie, visele lui, voința lui, și că, până la moarte, va trebui să ținem seama de el, să-i cedăm, să ne înțelegem cu el sau să-l înfruntăm.”
E sufocant să simți delirul propriilor sentimente, să obosești, să simți „că istovirea trupului sfârșește prin a amorți sufletul”, să simți că trupul devine doar o cârpă prăfuită care șlefuieste și ulterior acoperă sentimente și dorințe, să obosești…neîncetat! E sufocant să știi că ești îngrădit de concepții, să-ți derulezi viața după scenarii deja stabilite, să eziți să-ți urmezi drumul, iubind programat, insipid…altceva decât este proiectat să iubești, astfel fiind!
În acest tumult de simțiri dezorientate, Alexis găsește un oarecare refugiu în muzică. Pianul, clapele, păstrează tăcerea, tăcere care atâta timp a rămas izolată în propriile gânduri interzise, tăcere care se așterne pe clape, urmând ca la fiecare atingere să se spulbere în diferite sunete cadențate și în diferite colțuri aruncate: „Se odihneau pe clape, două mâini nude […]. Chiar așa, nemișcate, păreau că ating ușor tăcerea, ca pentru a o îndemna să se destăinuie în acorduri. Se odiheanu, încă puțin tremurătoare […].
Însă această luptă, se dovedește a fi pentru Alexis una zadarnică și istovitoare, într-o oarecare măsură, din moment ce, într-un final, ajunge la concluzia că este nevoie să cedezi trupului, deoarece, a te împotrivi, poate fi un proces dificil, trupul urmărind obsesiv, pașii împlinirii prin iubire. Cu toate acestea, pe durata întregii confesiuni, se evită destănuirea directă, claritatea, exactitatea de care, toți cititorii au o ciudată nevoie, Marguerite Yourcenar alegând să dezvăluie treptat, personajul.
Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică a reprezentat o lectură interesantă, o lectură care pune în centrul atenției un bărbat ale cărui sentimente sunt condamnate spre o direcție greșită, din simplul și unicul motiv că societatea încadrează până și iubirea în tipare greșit șablonate. Însă noi, cu toții știm, că iubirea se definește și vibrează după ritmuri proprii, iar tremurul fiecăruia dintre noi, la auzul unor șoapte sau atingeri, este însuși ecoul iubirii!
Autor: Julia Salanki
Dacă ți-a plăcut acest articol îți recomandăm și următoarele:
Adevărul e că nu am citit „tratatul„ dar e pe lista de cărți pe care o voi citi.. imediat ce termin cele două cărți pe care le citesc acum simultan.