[C] Lupul de stepă, Hermann Hesse

Dualitatea, ca pretext al evadării dintr-un eu încorsetat, infirm…o regăsim în mii de chipuri..unul mai fad decât celălalt, fiecăruia revenind un blestem al conștiinței..tulburând personajul din noi, un personaj caricaturizat de gânduri și asfixiat de proprii demoni dedublați! Dualitatea condamnă o existență aparent placidă, la o depravare mortuară și delir psihologic al căutării de sine…într-un spațiu închis, de timp! Acest spațiu, caracterul uman…se autoreglează, funcționând după stări de moment, reflecții! Dar ce se întâmplă atunci când nu două, ci o mie de suflete se arată asemeni unei siluete fantasmagorice, de-o clipă, dintr-un singur eu? Ce se întâmplă atunci când până și ultimele urme ale rațiunii se pierd în jocul acesta în care măștile redau viața, cenușie sau nu…?

Lupul de stepă al lui Hermann Hesse, Harry Haller, era un bărbat în jur de cincizeci de ani, care avea două firi: una de om și una de lup, aceste două firi urându-se de moarte, însă existau și momente scurte și rare în care lupul și omul din Harry își ofereau sprijinul reciproc. Harry avea nevoie de independeță, pe care a și obținut-o, sfârșind prin a se sufoca în aerul tot mai rarefiat al independenței și al însingurării sale. Avea mulți prieteni, lumea îl agrea însă nimeni nu se apropia de el. În afară de latura umană, spirituală, de om al gândurilor și cărților, cât și cea de lup, sălbatică, haotică și degradantă, Harry se încadra și în tipul sinucigașului. Aceștia consideră că sinuciderea  este cea mai plauzibilă modalitate de a muri, reprezentând o poartă pe care o pot deschide oricând, pentru a finaliza o durere, un gând devenit insuportabil! Harry era conștient de această ultimă opțiune și asta îl liniștea, îl stimula să pășească spre teritorii cu iz de aventură, nebunie!

Însă în jurul vârstei menționate mai sus, Harry decide să pună capăt vieții. Trăiește într-o lume în care principiile și idealurile în care crede, nu-și găsesc sensul în mediul trivial în care se consumă prezentul! Împăienjenit de gânduri, se plimbă pe străzi și observă o stradă, un teatru…un teatru magic unde accesul nu este permis oricui – e doar pentru nebuni! Harry nu înțelege ce se întâmplă și nici faptul că întâlnește pe stradă un individ care-i înmânează un Tratat despre lupul de stepă, nu-l ajută prea mult! Un tratat care vorbește despre el, Harry – omul, Harry – lupul, parcă dezgolindu-l de o armură pe care și-a țes-o pe fondul unei stări dezechilibrate, vulnerabile!

Într-o secvență care ni-l prezintă pe Harry stând într-un local, își face apariția personajul care-l bulversează și-l aruncă parcă într-un alt plan existențial – unul temporar și deloc previzibil– c-un decor oniric! Personajul, Hermina, îl învață să trăiască, din nou, parcă altă viață…să danseze și să iubească, să râdă, mai mult decât orice…gata, nu ți se cere mai mult de atât! Însă această femeie care reprezintă practic garanția unei vieți prelungite pentru Harry, în special în aceste momente critice, este asemeni lui – un suflet menit să sufere, să se-mpartă în două zări, trăgând cu aviditate în direcții opuse, sfârșind prin a cuceri orizontul impalpabil! Însă nu dincolo de orizont se află oare noul început?

Un lucru e cert – Hermina îi mărturisește lui Harry că acesta, la finalul acestei povești…o va ucide! Se trece însă destul de repede peste acest detaliu, surprinzător sau nu! Urmează zile încărcate pentru Harry, Hermina însoțindu-l pe acesta la lecții de dans, făcându-i cunoștință cu Maria, o prietenă, care devine amanta acestuia! Harry începe să simtă spiritul burghez, să se întrepătrundă în vâltoarea decadenței spirituale, să descopere senzualitatea unui amor prea mult amânat. Un alt personaj cu rol mai mult decât semnificativ  în acest teatru este saxofonistul localului, Pablo.

Zilele trec și se apropie balul mascat de care Harry știa deja de ceva vreme, un bal unde teatrul magic cu a ei reprezentație finală va hipertrofia fantasticul din fărâme extatice! Însă rămâne de văzut dacă Harry va înțelege adevărata piesă, cu ale ei fațete iluzorii și perfide!

Seara cea mare reprezintă atât pentru Harry cât și pentru Hermina o suspendare a realului, un final apoteotic…Cu toții au un rol bine definit în această reprezentație, Harry fiind un pion care dansează pe o tablă de șah deloc rezistentă, cu pași inegali și purtat pe pătrățele albe, negre…diforme și invizibile! Ceea ce se întâmplă în seara balului, este o jonglerie de planuri în care Harry pătrunde, deschizând uși în spatele cărora se derulează scenete vii, parcă decupate și așezate pe retina subconștientului…Fiecare ușă cu povestea ei, năucitoare pentru Harry, un om prea rigid construit!

Teatrul magic sucește minți, te poartă pe culmi neprevăzute, îți arată totul, dar te împiedică să acționezi cu luciditate, te atrage într-o negură a ignoranței, a dezechilibrului…și cum altfel iese Harry din acest cocon înțepenit, dacă nu răpus de propria slăbiciune? Căci, printre secvențe teatrale, Harry ajunge s-o înjunghie pe Hermina, văzând-o goală lângă trupul lui Pablo, acesta din urmă declarându-și dezamăgirea față de actul lui Harry…Te-ai pierdut rău cu firea, ai lezat umorul micului meu teatru, făcând porcăria asta, ai înjunghiat cu cuțitul și ne-ai murdărit frumoasa lume a imaginilor cu petele astea de realitate!

Într-o bună zi voi juca mai bine acest joc cu figuri. Într-o bună zi voi învăța să râd – spune Harry, sau…Hesse (?) – inițialele personajului ales de Hermann Hesse fiind identice cu ale autorului, această analogie ridicând un semn de întrebare cu privire la cât de mult din Hesse, transpune acesta în operele sale!

Ceea ce mi-a displăcut la acest roman, au fost aparițiile lui Goethe și al lui Mozart în acest context! Pentru a defini mai exact impresia pe care mi-a lăsat-o această abordare, nu pot să mă folosesc decât de un singur cuvânt – grotesc – și consider o blasfemie, deși poate părea mult prea exagerat, intenția de a abuza de aceste personalități pentru a contura idei, pentru a-i scoate din elementul lor și a-i asocia cu fel de fel de concepte. Însă, totuși, măcar știu că nu sunt singura care este indignată de acest fapt, ba mai mult, paradoxal, tocmai Harry este cel care îmi împărtășește sentimentul, când, fiind în vizită la unul dintre vechii prieteni, critică un tablou cu Goethe pe care l-a realizat soția acestuia, din același motiv…neconcordanța dintre importanța personalității și modalitatea prin care se zugrăvește aceasta, prin artă, ce-i drept, dar până și arta alunecă în derizoriu, de multe ori!

Cât despre întregul roman, cu toții suntem, într-o oarecare măsură, niște lupi de stepă, cu o mie e suflete…unele trasparente, dar atât de tăioase, cu fel de fel de grimase…lipsite de zâmbet, urâțite de timpul care condamnă ezitările noastre, în a trăi…chiar și așa…cu mii de suflete în noi, colorate…putrede, telurice!

Autor: Julia Salanki

Poți cumpăra această carte de la următoarele magazine online:

Buybooks (în stoc)

Okian (în stoc)

iShop (disponibil la comandă, cu discount 5%)

Dacă ți-a plăcut acest articol îți recomandăm și următoarele:

1. [C] Jocul cu mărgele de sticlă, Hermann Hesse
2. [C] Omul și Destinul
3. [C] Patru femei, Patru povești, Aurora Liiceanu
4. [C] Viața și aventurile celebrului Don Quijote de la Mancha
5. [C] Călătorul și umbra sa, Friedrich Nietzsche